Aceleaşi cuvinte, dar fără învelişuri

Provenim din locul spargerii şi începem cu o dorinţa care nu are nicio idee despre ce înseamnă dăruirea, sactitatea, spiritualitatea. Construim această înţelegere gradual, în timp. Cuvintele pe care le folosim la începutul şi la sfârşitul drumului sunt aceleaşi: dăruire şi iubire, dar pe măsură ce avansăm le simţim forma mai adânc, mai precis.

Este la fel ca un fruct care este acoperit de mai multe straturi de coajă şi le decojim pe rând. Numai în mijloc, în inima ascunsă de duzini de straturi, acolo găsim fructul. La fel facem când îndepărtăm straturi de pe cuvinte, simţind precis ce înseamnă fiecare noţiune şi ce se ascunde în spatele ei.

Atunci când clarificăm o noţiune sau un cuvânt, acest lucru aduce lumină şi asupra altui cuvânt. De fapt, totul este interconectat. Astfel, începem gradual să înţelegem despre ce scriu Cabaliştii.


Înţelegem deja acest lucru în mintea noastră, dar încă nu simţim. Se trezeşte în noi o dorinţă foarte puternică de a realiza asta. Pe măsură ce avansăm devenim „mai puţin inteligenţi”. Dacă nu ne-am strădui să obţinem spiritualitatea şi nu am avea un punct în inimă arzător, am continua studiile noastre folosind puterea minţii şi am învăţa destul de bine teoria. Am crede chiar că simţim ceva. Nu am trece niciodată prin stări interioare de confuzie, nici nu am simţi că există o confruntare între sentimente şi minte. Astfel, am progresa conform unui drum cu un singur sens, anevoios şi am fi conduşi numai de intelectul nostru.

Totuşi, dacă mintea şi inima noastră acţionează simultan şi ne dezvoltăm vasul spiritual, vom fi întodeauna în confuzie. Vom simţi că ne vom pierde ascuţimea percepţiei şi vom simţi cum creierul nostru nu progresează în timp ce studiem ci mai degrabă se extinde proporţional cu senzaţiile noastre.

Mintea devine o consecinţă a senzaţiilor. Mintea omului lucrează numai conform dezvoltării sentimentelor lui, vasul spiritual, subliniat numai de senazţii, dorinţe. În alte cuvinte, devenim foarte primitivi în comparaţie cu oamenii foarte inteligenţi care se gândesc la probelme complexe şi adoră să filozofeze. Suntem deştepţi în măsura în care simte inima. Se numeşte „a fi deştept în inimă”, deoarece inima este cea care ne obligă să fim deştepţi numai la nivelul inimii şi nu mai sus de acest nivel.

Ce este bun în în faptul că pierdem ascuţimea minţii şi devenim absorbiţi de experienţele noastre interne, încercând să ne dezvoltăm numai senzaţiile noastre?

Prin orice mijloace, vom face tot ce ne stă în putere să ne dezvoltăm inimile. Altfel, vom sta obscuri şi incompleţi, deoarece tot ce primim vine in vasul nostru spiritual, prin senzaţiile noastre. În această lume, nimeni nu consideră un om care este condus doar de senzaţiile sale că este un intelectual.

În final, această ambiguitate ne forţează să ne extindem urgent sentimentele, deoarece înţelegem numai ceea ce simţim în inimă. Inima nu simte mult şi numai într-o singură formă, primitivă şi foarte egoistă.

Asta explică de ce nu avem nicio şansă: Înţelegem că trebuie să ne deschidem inimile. Experimentăm o imensă presiune care devine mai puternică datorită geloziei noastre, pasiunii, ambiţiilor care ne împing la revelaţia spirituală din inimă. Situaţia noastră este disperată, fără speranţe, deoarece Creatorul ne blochează toate celelalte forme de dezvoltare.

Este ca şi cum ne-am pierde simţurile: nu mai auzim şi nu mai simţim. Există oameni care au o minte foarte ascuţită şi care ştiu foarte multe despre politică, ştiinţă, despre cum să facă afaceri bune, etc. Ei se transformă în oameni simpli, care sunt conduşi numai de inimile lor. În lumea noastră, se numeşte un nivel animal, în timp ce o fiinţă umană este cea care este acţionată de intelect. Dar această limitare forţează omul să îşi deschidă inima şi să îşi extindă vasul spiritual cu orice cost. Altfel, se simte rău pentru că nu are niciun indiciu legat de ce este dăruirea.