luni, 13 ianuarie 2014
Citeam pe aici
Citeam si eu pe aici, dar am auzit de multe ori, oameni care spuneau ( si eu am spus)
ca le pare rau ca intr-o anumita situatie nu au reactionat altfel. Ca
intr-o relatie cu un anumit om n-au stiut sa fie mai buni, mai calmi,
mai toleranti...pentru ca poate asa, omul acela n-ar mai fi plecat. Care e
metoda, principiul, secretul, de fapt? Suntem pusi in fata
evenimentelor, oamenilor si procedam sau ne comportam intr-un anume fel
pentru ca oamenii aia sau evenimentul respectiv a / au aparut pentru ca noi sa
invatam ceva si ca e inutil sa regretam dupa, pentru ca nimic nu-i
intamplator si asa trebuia sa fie? Sau totul poate fi altfel, poti
schimba atunci cursul lucrurilor?
Pierdem oameni, pierdem oportunitati, ne invinuim ...dar daca totul e
perfect asa cum e , asa cum se intampla, avand un rost pe care il
detectam abia mai tarziu?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Eu cred ca e bine ca lumea sa aiba capacitatea de a se simti vinovati sau macar partial raspunzatori de comportamentul lor, pt ca altfel ar risca sa fie de tip sociopatic, insa desigur nu este bine, nici rational a se exagera cu autoblamarea, pt ca asta de fapt inseamna ca omul ala care se invinuieste pe sine pt orice, inclusiv pt comportamentul altora, e de fapt un trufas egoist imatur infantil care chiar crede ca de el depinde tot ce misca in jurul lui si desi asa ceva e permisibil la cineva care are mai putin de 10 ani, hai, maxim 12, totusi nu e chiar asa de recomandabil la un om matur...desigur daca cineva e ff deprimat sau functioneaza la un nivel mai infantil in mod temporar din cauza unui mare esec, sau o pierdere, si asta e de inteles, nu neaparat de blamat, insa daca este ceva cronic, asta nu mi se pare prea ok...desi desigur nu doresc sa adopt o pozitie acuzatoare, doar ca voiam sa explic asa mai pe scurt, si facand exceptie de fapt de starea de doliu, natural adecvat, care si asta nu trebuie sa fie ceva ff concret, ci poate surveni la nivel mai abstract si cand cineva isi pierde o parte mai inocenta din sine. Intuiesc ca pe undeva exista o linie de frontiera intre un narcisism (trufie moderata) ceva mai natural si sanatos si ala mai patologic exagerat, insa nu stiu daca exista un standard uman clar universal in legatura cu asta ci depinde si de cultura plus poate si de cat de mult este permisa si chiar realist posibila autonomia individuala matura a cuiva intr-un anume sistem social, in afara de varsta sau de alti factori de functionalitate individuala.
RăspundețiȘtergere