marți, 19 februarie 2013

Evoluţia omenirii


Aeară mă uitam pe un album de artă și am văzut primele picturi rupestre descoperite de oamenii evoluati. În vremurile acelea atât de îndepărtate încât nu le pot cuprinde cu mintea, oamenii încă nu vorbeau...doar desenau.
Și am rămas cu albumul în brațe și cu ochii ațintiți pe dunga covorului.
Cât a putut să evolueze omenirea de atunci! ...Ne-am făcut haine ca să ne încălzească dar am început să ne ascundem în ele...Ne-am făcut case să ne apere de vremea rea și am început să ne ascundem în ele...Am început să vorbim ca să ne putem exprima gândurile și am învățat să ne ascundem în vorbe...Am inventat reguli de conduită și de comportament social pentru a ne civiliza și ne-am ascuns și mai adânc în aceste reguli...
Gândind așa, mi-am zărit umbra piciorului întinsă pe podea, o gambă anormal de lungă și o gleznă anormal de subțire...M-am ridicat și umbra mea întreagă s-a lungit trei sferturi pe bibliotecă...Mi-am schimbat poziția și dintr-o dată umbra mea a devenit mai mică și mai dodolană. Am fost nemulțumit de această arătare scundă și grasă și am mai înaintat doi pași, deplasându-mă spre dreapta. Ei, da! Acum umbra mea este perfectă...Umbra mea arată așa cum aș vrea eu să arăt!
Deci eu pot să mă ascund în umbra mea! Deci pot să arăt în mai multe feluri, depinde doar de unghiul în care stau în bătaia luminii...Înseamnă că totul este să știu să folosesc lumina pentru că oricum m-aș învârti și m-aș suci, umbra va face tot timpul un unghi cu mine. „Dar de ce umbra nu poate fi verticală?” am gândit eu, știind că întrebarea mea sfidează cea mai elementară lege a fizicii optice.
Și deodată mi-au venit în minte umbrele unor oameni care mi-au trecut prin viață.
Oameni care au știut să-și ascundă gândurile în vorbe…Oameni care vorbeau așa de frumos încât eu rămâneam siderat de sunetele mult plăcute urechilor mele, dar vorbele lor erau goale de conținut. Am întâlnit oameni care și-au arătat umbra ca și cum ar fi fost ființa lor reală și... Doamneeeeeee! Cât de naiv am fost să cred că umbra lor era personalitatea lor! Am întâlnit un om care mi se părea un Munte…Lui însuși îi plăcea să creadă că este un Munte…Cred că îl priveam mereu din același unghi… Și într-o zi m-am îndepărtat de el trei pași și am descoperit cu stupoare că Muntele era o Pietricică…
Oare o să aflăm vreodată câți dintre oamenii cu care ni s-au intersectat drumurile au fost oameni adevărați și câți au fost umbre? Cred că da și numai într-un anumit fel: cei care ne-au rănit au fost umbre…cei care ne-au bucurat au fost OAMENI…Se pare că pentru orice întâlnire vom plăti cu lacrimi sau cu hohote de râs…
M-am întors și umbra mea subțire se odihnea pe canapea, alături de albumul de artă…Umbra mea ascunde …O mare dorință şi multă ambiţie…Doar atât…Mi-am ascuns dorința în umbră pentru că nu vreau să o afle lumea…

3 comentarii:

  1. Foarte frumos articolul.
    Depinde ce vrem sa vedem in viata. De cele mai multe ori preferam sa vedem umbra oamenilor, pentru ca aceasta umbra se poate modela. Chiar daca stim ca nu e reala, ca e modelata, ca ascunde adevarul.
    Se mai intampla ca, atunci cand ascundem o dorinta prea mult timp, sa o uitam si in felul acesta o ascundem si fata de noi. Acest lucru mi se pare cel mai grav, caci ne confundam, in mintea noastra, cu o simpla umbra, ce poate lua atatea forme. Dar totul e o iluzie.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pentru mine oamenii "adevarati" neumbrosi au fost cei care si-au luat din timpul lor sa imi spuna mie personal ceva anume, nu salariati sau platiti expres ca sa imi comunice atat mie cat si altora la gramada, (cu exceptia profesorilor profesionisti la clasa). Eu am apreciat intotdeauna acest fel de comunicare autentica catre mine, chiar daca uneori era vorba de o critica, sau alteori de o tampenie, sau alteori doar de ofurile lor personale fara nici o legatura cu mine, cel mai adesea de exprimarea unei dezamagiri a lor fata de mine, etc. Eu nu am avut niciodata experienta de a avea vreun "idol cu picioare de lut", sau a vreunui "munte care se transforma in vreo pietricica", insa cred ca e posibil ca altii au avut aceasta senzatie fata de mine, ca prea au fost multi dezamagiti de mine de-a lungul timpului, desi habar nu am de ce, cand eu din prima am spus la toti ca sunt un bolovan, si nu am incercat sa infrumusetez mai nimica, pt ca nu am avut nici un interes sa o fac, plus mereu am fost prea lenes ca sa fac asa ceva. Insa am impresia ca noi, oamenii, tindem sa proiectam ce vrem/suntem noi destul de mult asupra altora, desi fara nici o baza realista pt asa ceva. Pur si simplu nu suntem atenti la alti oameni pt ca asa ceva cere efort si pt un asemenea nivel de efort trebuie sa fii motivat de ceva anume. E mult mai simplu/usor/comod sa impodobim pe altii cu imaginatiile/iluziile noastre, plus ne face sa ne simtim mai bine si mai in control daca ne proiectam ego-ul nostru asupra mediului inconjurator si a altora din jur, fara sa tinem seama de realitatea lor independenta. La fel cum si eu apreciez timpul altora, complimentul cel mai inalt pe care mi-l poate adresa mie altcineva este sa zica simplu si cat de cat autentic sincer, "thank you for your time", ("multumesc pt timpul tau").

    RăspundețiȘtergere