Aşa trece timpul.

Nu e prima dată când aştept să treacă timpul. E prima oară, însă, când trece atât de greu. Fac asta de trei zile. În fiecare dimineaţă aştept. Nu ştiu ce. Deschid ochii, cu capul pe pernă, mă uit deasupra mea, spre fereastră şi aştept ca lumina zilei să se întunece, să apară luna şi aerul să se răcească.
Gândesc diferit şi găsesc soluţii rapide, simple, noaptea, pe care mă gândesc dacă să le aplic ziua următoare, dar când mă trezesc cu mintea clară, limpede îmi sfidez propriile idei de seara trecută. Aşa trece timpul.
Jucându-mă cu mintea, încercând să mă păcălesc ca să uit de TIMP. Dar nu uit. Numai la el îmi stă gândul şi la ce uşor ar fi de pierdut acesta lângă cineva care aş vrea să cred că are nevoie de mine...