Lumea în care trăim

Timpul: nu mai departe de ieri

Spaţiul: magazinul alimentar de unde cumpăr pâine feliată şi pachetul de Kent plus alte măruntişuri

Personajele: o vânzătoare, o bătrână,  şi din păcate eu.

Situaţia: bătrâna cumpără două pâini negre; o roagă pe vânzătoare să i le pună într-o pungă, ceea ce se şi întâmplă; în ideea câtorva bănuţi pe care ar fi trebuit să-i primească rest, întreabă dacă poate lua o ciocolată din borcan; revoltată, vânzătoarea răspunde: „Dar nu ţi’am dat punga? Ce, noi pungile nu le plătim?”; bătrâna scoate pâinile, înapoiază punga, ia banii şi pleacă umilită; vânzătoarei, durerea şi mândria femeii de vârsta a treia, probabil singură şi cel mai sigur bolnavă, nu-i spune nimic.


Concluzii:
1. Va mai trece mult timp până vor înţelege micii comercianţi că e un semn de respect la adresa clientului să ofere gratuit pungile ridicol de ieftine în care să-şi ducă marfa cumpărată, în urma unei tranzacţii din care patronul nu trebuie să uite că scoate profit.
2. Chiar presupunând că ciocolata ar fi depăşit cu 10, 20, 30 de bani suma plătită iniţial de bătrână, dacă e să fim cinstiţi, să fim până la capăt şi să ne amintim şi de nenumăratele dăţi în care, pe motiv că „nu am mărunt”, ne mulţumim cu o gumă, un pachet de chibrituri sau, şi mai adesea, cu generozitatea unui „nu-i nimic, o să-mi daţi altădată”.
3. Servitul la tejghea e confundat, pe cât se pare, cu un mare favor; culmea, nu al meu, că aleg să cumpăr de acolo, şi nu din magazinul alăturat, ci al unei imbecile reduse la limita inferioară a speciei, a cărei valoare umană i-ar putea conferi uşor titlul onorific de Rebut.

Îndreptându-mă spre casă, am văzut-o mergând în faţa mea. Din întâmplare, locuim în aceeaşi zona, Mi-a părut rău că nu am nicio ciocolată în buzunar s mi s’a făcut dintr’o dată ruşine de mine. M’am văzut în toată ipocrizia de vierme mărunt, cu nimic mai presus decât jigodia de la tejghea, cu nimic mai bună decât alte jigodii. Alesesem să tac, deşi aş fi putut spune răspicat ce gândesc nu între cei patru pereţi ai liftului, ci acolo, în magazin. Alesesem să întind banii de pâine şi ţigări aceleiaşi individe lipsite de suflet şi creier. Alesesem, în fond, să pretind că nu văd, aprobând indirect, prin tăcere, cuvintele seci prin care vânzătoarea îşi etala, în urma femeii, indignarea stupidă.