Azi, filosofez!

Murim atunci când încetam sa ne miram de misterele lumii. Uneori, mai trebuie sa treaca si niste ani pâna la îngropaciune, dar tot morti se cheama ca suntem. Când sufletul nu se mai minuneaza, când nu te trezesti cu bucuria ca începe o noua zi printre misterele lumii, gata, esti pierdut. Nici nu simti, de fapt, ca te-ai trezit, doar ai comutat un întrerupator de somn, asa cum, seara, actionezi întrerupatorul de miscare. Viata devine o sinusoida zi-noapte, un grafic plicticos pâna la moarte. Fara nici o tresarire, esti mecanismul care poarta un nume, esti expresia mecanica a codului numeric personal si atât. Sa fie oare adevarat ca traim doar atât cât sa ne putem proba capacitatea de uimire? Si-n rest vietuim, ne întretinem în viata corpul si nimic mai mult? Suntem un fel de melci care ne târâm împovarati de o cochilie mare, ramasa goala dupa ce a plecat din ea simtul mirarii? Asa s-ar parea, din momentul/momentele în care am fost deconectati de la mister: S-a cam terminat ceea ce era viu în noi. Peisajele nu ne mai spun nimic, bucuriile sunt ofilite, viata e o suma de reflexe, muzica e o harmalaie enervanta, literatura e un rezervor de cuvinte goale. Fara mister suntem o aglomerare de celule obligate sa stea o vreme împreuna. Suntem doar tarâna care merge la serviciu. (Mi-am permis sa-l parafrazez un pic pe Ioan T. Morar)
Deci, cam atat am reusit sa filosofez eu, azi !
Hai, s-aveti o zi minunata !